În luna iulie, cu prilejul împlinirii a 115 de ani de la nașterea filosofului, poetului, eseistului, publicistului și scriitorului teleormănean Constantin Noica, Biblioteca Județeană Marin Preda Teleorman aduce în atenția publicului viața și opera autorului, prin expoziția de carte din colecțiile bibliotecii.

Constantin Noica s-a născut la 12 iulie 1909, la Vitănești, în județul Teleorman, într-o familie de aromâni, Grigore şi Clemenţa Noica.

Parcurge clasele gimnaziale la „Dimitrie Cantemir”, în Bucureşti, locuind în casa din Capitală a familiei, apoi frecventează, între anii 1924 – 1928, clasele superioare de liceu la „Spiru Haret”, unde îl are ca profesor de matematică pe poetul Ion Barbu (Dan Barbilian).

În perioada liceului, debutează, în anul 1927, în revista instituţiei de învăţământ, „Vlăstarul”, cu eseuri care aveau să fie reunite în volumul său de debut, „Mathesis sau bucuriile simple”, apărut în anul 1934.

În anul 1928, obține bacalaureatul, apoi este admis la Facultatea de Filosofie și Litere din București, unde îl are ca profesor pe filosoful Nae Ionescu, absolvind, în anul 1931, cu teza de licență „Problema lucrului în sine la Kant”.

Între anii 1931 şi 1932, s-a înrolat şi a satisfăcut stagiul militar la Batalionul de Vânători de Munte din Sinaia, apoi s-a angajat ca bibliotecar.

În anii 1932 – 1934, frecventează societatea culturală „Criterion”, unde, sub influența lui Nae Ionescu, prietenii lui Noica Mihail Polihroniade, Haig Acterian, Mircea Eliade vor deveni, în timp, simpatizanți ai mişcării legionare. În schimb, Noica a rămas fidel ideii că lupta culturală și nu cea politică este calea pentru reînvierea culturală a României, aşa că va refuza, acum, apropierea de această mişcare, însă, mai târziu, va manifesta simpatii la adresa acesteia.

În anul 1934, s-a căsătorit cu Wendy Muston. A tradus romanele poliţiste ale lui Edgar Wallace, pentru editura Hertz.

În anul 1936, publică volumul „Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz și Kant”, în 1937, vede lumina tiparului cartea „De caelo”, apoi, în anii 1938 – 1939, pleacă la Paris cu o bursă a statului francez.

În mai 1940, obţine, la București, doctoratul în filosofie, cu teza „Schiță pentru istoria lui „Cum e cu putință ceva nou?”.

În august 1940, va publica, într-un număr unic, revista „Adsum”, pe care o scrie singur și o finanţează din fonduri proprii.

Între anii 1940 – 1944 se va afla la Berlin, în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German.

În anul 1943, publică volumul „Două introduceri și o trecere spre idealism, iar în anul 1944, volumele „Pagini despre sufletul românesc” şi „Jurnal filosofic”.
Este folosit ca translator, mai întâi în lagărul de prizonieri americani de la Timiş, iar în septembrie 1944, în lagărul de prizonieri germani din Craiova. Imediat după 23 august, i s-a propus, odată cu retragerea trupelor americane, plecarea peste ocean. Însă Noica a ales să rămână în ţară.

După reforma agrară, familia Noica va pierde o mare parte din pământuri.
Între anii 1949 şi 1958, Noica are stabilit domiciliul obligatoriu la Câmpulung-Muscel, unde se reapropie de filosofie și îşi va contura principiile gândirii sale din anii care vor urma.

În anul 1962, îi este publicat volumul „Fenomenologia spiritului de GWF Hegel istorisită de Constantin Noica”.

În anul 1969, îi sunt publicate volumele „Douăzeci și șapte de trepte ale realului” şi „Platon: Lysis (cu un eseu despre înțelesul grec al dragostei de oameni şi lucruri)”, în anul 1970 este tipărită cartea sa „Rostirea filozofică românească”, iar în 1973 publică „Creație și frumos în rostirea românească”.

În 1975, îi sunt publicate volumele „Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești” şi „Despărțirea de Goethe”.

În anul 1976, Constantin Noica îl întâlnește, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira – Maramureşeanul, episcop-vicar al Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului, alături de care va ajunge la Mănăstirea Rohia, locul în care episcopul fusese stareţ, unde Noica va sta timp de trei zile.

Despre cadrul natural și biblioteca vastă impresionante îi va povesti mai apoi prietenului său Nicolae Steinhardt, știind că gândul acestuia era de a se retrage la o mănăstire. Revenind la Păltiniş, locuinţa lui Constantin Noica va deveni loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi. Toată activitatea de aici va fi reunită şi relatată în remarcabilul volum „Jurnalul de la Păltiniș”, al lui Gabriel Liiceanu, a cărui primă ediţie a văzut lumina tiparului în anul 1983.

În 1978, îi apar volumele „Sentimentul românesc al ființei” şi „Spiritul românesc la cumpătul vremii. Șase maladii ale spiritului contemporan”, în 1980 – „Povestiri despre om, după o carte a lui Hegel: Fenomenologia spiritului”, un an mai târziu – „Devenirea întru ființă, vol. I: Încercarea asupra filozofiei tradiționale; vol. II: Tratat de ontologie”, în 1984 – „Trei introduceri la devenirea întru ființă” şi, în fine, ultima sa apariţie editorială, în 1986 – „Scrisori despre logica lui Hermes”.
În anul 1988, i se acordă, postum, Premiul Herder, iar în anul 1990, este ales membru post-mortem al Academiei Române.

După anul 1989, unul dintre discipolii săi, Gabriel Liiceanu, s-a ocupat de reeditarea integrală a operelor lui Constantin Noica.

Dintre titlurile publicate și expuse în atenția publicului, amintim: „Despre lăutărism”, „Jurnal de idei”, „Eseuri de duminică”, „DE CAELO”, „Cuvînt împreună despre rostirea românească”, „Carte de înțelepciune”, „Două introduceri și o trecere spre idealism”, „Pagini despre sufletul românesc”, „Povestiri despre om”.