Hortensia Papadat-Bengescu născută la 8 decembrie 1876 în Ivești, Galați, a fost o important prozatoare, romancieră și nuvelistă din perioada interbelică.

Fiica generalului Dimitrie Bengescu (fratele generalului dramatug George Bengescu-Dabija) și a profesoarei Zoe Bengescu (născută Ștefănescu). Până la 11 ani învățase, în casă, cu mama ei, scrisul, cititul și limba franceză. Apoi este înscrisă la Institutul de studii liceale pentru domnișoare „Bolintineanu” din București unde îți îmbunătățește franceza, învață limba germană, exersează pianul și deprinde pictura. După absolvirea Institutului, în 1894, se mută, împreună cu familia sa, în Turnu Măgurele, unde tatăl ei, de acum colonel, este numit comandant al Regimentului de Dorobanți Teleorman.

La 10 aprilie 1912 debutează publicistic în ziarul „La Politique“, sub pseudonimul „Loys“, cu un necrolog dedicat actorului Petre Liciu. Va mai publica aici și comentarii critice despre Henry Bataille și Marcel Prévost, dar și cronici feminine sub semnătura „Suzon“. Încurajată de Constanța Marino-Moscu trimite pagini de proză redacției „Vieții românești“. În 1913 debutează ca prozatoare sub semnătura „Hortensia P.B.“ în „Viața Românească“ unde George Topîrceanu îi publică poemul în proză „Viziune“. Debuteaza editorial in 1919 cu volumul „Ape adânci”, lăudat de Garabet Ibrăileanu. În timpul Primului Război Mondial lucrează ca infirmieră voluntară la Crucea Roșie, experiența fiind apoi relatată în romanul Balaurul.

Din anul 1919 începe să colaboreze cu cenaclul criticului Eugen Lovinescu și să publice în revista acestuia, Sburătorul. De acum, rolul hotărâtor în orientarea prozatoarei spre romanul european modern, îl are Eugen Lovinescu, unul din puținii susținători ai scriitoarelor femei. Autoarea scrie și publică mai multe volume de nuvele. A fost supranumită „Marea Europeană”, o recunoaștere a meritelor ei evidente în modernizarea romanului românesc și sincronizarea lui cu cel european.

La îndemnul lui Eugen Lovinescu, evoluează spre o proză „obiectivă”, așa cum se va vedea în ciclul familiei Hallipa (Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns, Rădăcini). Din 1933, se stabilește în capitală. Scrie Logodnicul (1933), și, în 1946, obține Premiul Național pentru proză.

Interzisă de regimul comunist și trăind la bătrânețe fără mijloace de subzistență, Hortensia Papadat-Bengescu a murit dată complet uitării de colegi și de criticii literari, la data de 5 martie 1955 la București, la vârsta de 79 de ani. După 1965 a fost treptat reintegrată în circuitul literar și academic.

Material realizat de Daniela Onel – bibliotecar