În luna martie, Biblioteca Județeană Marin Preda Teleorman aduce în atenția publicului viața și opera scriitorului Mircea Eliade, prin expoziția de carte din colecțiile bibliotecii.

Mircea Eliade s-a născut la 13 martie 1907, la Bucureşti, fiind al doilea fiu al căpitanului Gheorghe Ieremia, care din admiraţie pentru Heliade Rădulescu îşi va schimba numele în Eliade. Va urma clasa întâi primară la Cernavodă, apoi, după mutarea familiei la Bucureşti, va studia la şcoala primară din strada Mântuleasa. Va frecventa, apoi, Liceul „Spiru Haret” din Bucureşti.

La 12 mai 1921, Eliade debutează cu articolul „Duşmanul viermelui de mătase”, în „Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor”, nr. 21. În anii 1922-1923, concepe prima lucrare mai amplă, „Romanul adolescentului miop”, bazat pe viața lui Eliade la liceu, un adolescent precoce cu ambiții literare, pe atunci. Romanul va ramâne timp de peste 60 de ani necunoscut publicului, fiind descoperit abia după moartea autorului și publicat în 1989, în România.

În această perioadă, Eliade începe să înveţe limba italiană, pentru a-l putea citi în original pe Papini –  jurnalist, eseist, critic literar, poet și romancier, dar și engleza, pentru a-l putea citi pe James George Frazer –  antropolog cultural și social, teolog și magistrat scoțian, a cărui lucrare reprezentativă din domeniul combinat al antropologiei culturale, religioase și sociale este „Creanga de Aur”, în 12 volume, dedicată credințelor și practicilor religioase ale populațiilor primitive, însă studiază și ebraica şi persana.

În octombrie 1925, este admis la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucuresti. În noiembrie 1926, devine redactor la ziarul „Cuvântul”, iar în martie-aprilie 1927, realizează prima călătorie în Italia, unde îl vizitează pe Giovanni Papini, care va avea o influenţă deosebită asupra adolescentului şi tânărului Mircea Eliade.

Între aprilie şi iunie 1928, s-a aflat la Roma, unde va studia asiduu în biblioteci şi va scrie articole pentru „Cuvântul”. În octombrie 1928, este licenţiat în filosofie al Universităţii Bucureşti, teza de absolvire fiind intitulată „Contribuţii la filosofia Renaşterii.”

O lună mai târziu, la 20 noiembrie, Eliade se va îmbarca pe un vapor românesc, cu destinaţia India, unde maharajahul Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar îi promisese o bursă de studii. La 21 decembrie 1928, îl întâlneşte, la biblioteca Societăţii teosofice din Adyar, pe marele filosof indian Surendranath Dasgupta, care acceptase anterior să-l îndrume în doctorat. Câteva zile mai târziu, soseşte la Calcutta, unde se stabileste la pensiunea anglo-indiană a doamnei Perris, din Ripon Street 82. Aici se dedică studiului gramaticii sanscrite şi a filosofiei hinduse.

În iunie – august 1929, încheie lucrarea „Isabel şi apele diavolului”, un alter ego al autorului, iar personajele, decorurile și întâmplările din roman sunt umbre deformate proiectate de existenţa sa trăită în India.

O bună parte a anului 1930, va locui în casa îndrumătorului său de doctorat, Dasgupta, unde o va cunoaşte pe fata acestuia, Maytrei. Va începe să lucreze la teza sa de doctorat, „Istoria comparată a tehnicilor Yoga”, pe care o va publica în anul 1936. În septembrie 1930, Dasguta va afla despre legăturile mult prea apropiate dintre fiica sa, Maytrei, şi Mircea Eliade, moment în care îi cere oaspetului său să părăsească imediat locuinţa.

La Editura Cultura „Naţională” s. Ciornei îi apare romanul „Isabel şi apele diavolului”. Va locui apoi la Rishikesh Svarga Ashram din Himalya, unde intră sub îndrumarea unui guru, Swami Shivananda, iar din februarie 1931, va reveni la pensiunea doamnei Perris din Calcutta. Începe să înveţe tibetana şi se dedică studiului etnografiei Asiei orientale.

În noiembrie 1931, va reveni în ţară, pentru a-şi satisface stagiul militar. La 16 ianuarie 1932, Eliade susţine prima din cele 50 de conferinţe rostite la Radio Bucureşti, intitulată „Apa cu flori şi cadavre”. Tot în această perioadă, începe colaborarea la „Vremea”, continuă să publice în „Cuvântul” şi îi este publicată prima sa carte de eseuri, „Solilocvii”, la Editura Cartea cu semne.

În aprilie 1933, îi este publicat romanul „Maytrei”, care îi va aduce celebritatea la doar 26 de ani. În iunie 1933, Eliade devine doctor în filosofie cu teza despre Yoga. În septembrie 1933, Mircea Eliade se logodeşte, iar în ianuarie 1934, se căsătoreşte cu Nina Mareş, o funcţionară la Societatea Naţională de Telefoane, divorţată, cu un copil în întreţinere. De la prietenie, cei doi au ajuns la dragoste şi mai apoi la o căsătorie pentru care familia lui Eliade l-a renegat.

În 1934, sub influența lui Nae Ionescu, Eliade devine membru activ în Mișcarea Legionară. Pe plan profesional, în perioada următoare, îi apar, „Întoarcerea din rai” şi „Lumina ce se stinge”. De asemenea, vor vedea lumina tiparului volumele „Oceanografie”, „India”, „Alchimia asiatică”, „Şantier”, „Huliganii” şi romanul fantastic „Domnişoara Christina”. Tot atunci, la Paris, se tipăreşte teza sa de doctorat, „Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne”, iar în mai 1937, Ministerul Educaţiei Naţionale va cere consiliului profesoral al Facultăţii de Litere din Bucureşti îndepărtarea din învăţământ a lui Mircea Eliade sub pretextul că ar fi fost autor de „literatura pornografică”.

Pe acest subiect, mai târziu, a existat părerea un teolog, Nichifor Crainic – secretar general la Ministerul Cultelor în timpul guvernării legionare și ministru al propagandei în perioada dictaturii lui Ion Antonescu, care a criticat virulent opera marelui savant: „A devorat tot ce a găsit prin biblioteci despre superstiţiile omenirii primitive şi acest conglomerat îl trece în cărţi proprii care fie că se numesc Istoria religiilor, Yoga, Mitul eternei reîntoarceri sau Făurari şi alchimişti; toate au acelaşi conţinut acumulat şi interpretat cu o perseverenţă demonică în sensul unui sexualism universal…”.

Tot în anul 1937, sub îngrijirea lui Mircea Eliade apar două volume de „Scrieri literare, morale şi politice ale lui B.P. Hasdeu”, volumul „Cronologie şi alchimie babiloniană” şi romanul „Şarpele”.

La 14 iunie 1938, Mircea Eliade este arestat şi dus la Siguranţa Generală, iar în perioada iulie-noiembrie, este deţinut în lagărul din Miercurea Ciuc, stabilit ca „domiciliu obligatoriu”. Motivaţia reţinerii sale a fost refuzul de a semna declaraţia de desolidarizare de legionarism, iar Eliade răspundea, în apărarea sa, că nu se putea „desolidariza”, deoarece nu se înscrisese în Mişcarea Legionară. Eliade a fost eliberat, sub supraveghere, la 29 octombrie 1938, după ce s-a aflat sub pază la sanatoriul Moroeni-Dâmboviţa. El a dat o declaraţie, „pe onoare și conștiinţă”, că se va abţine de la orice activitate politică, oricare ar fi ea, și că nu va mai întreprinde nici o activitate sau o „agitaţiune interzisă de legi”. Eliade s-a distanțat ulterior de această atitudine, însă a evitat mereu să se refere la această perioadă critică din tinerețea sa.

În decembrie 1938, îi apare romanul „Nuntă în cer”, iar între 10 aprilie şi septembrie 1939, devine ataşat cultural la Legaţia română de la Londra. Între anii 1941-1944 este numit consilier cultural la Lisabona, perioadă în care va învăţa limba portugheză şi va lucra la „Tratul de istoria religiilor” şi la „Mitul veşnicei reîntoarceri”. În perioada următoare îi sunt publicate volumele „Comentarii la legenda Meşterului Manole” şi „Insula lui Euthanasiusi”.

După moartea soţiei sale, Nina, în anul 1944, Eliade va intra într-o depresie puternică. Va încerca însă să se trateze singur, cu antidepresive. Acesta se va îngriji de fiica soţiei sale dispărute, Adalgiza (Giza), alături de care, în 1945, se va muta în Franţa. Aici este invitat să ţină cursuri la prestigioasa universitate Sorbona şi va colabora la diferite reviste.

În mai 1948, îi apare la Paris, volumul „Tehnique du Yoga”, iar în 18 ianuarie 1949, îi apare „Tratatul de istorie a religiilor”, după care va începe să scrie pentru ceea ce avea să devină o capodoperă a sa, „Noaptea de Sânziene”.

La 9 ianuarie 1950, Eliade se va recăsători cu Christinel Cotescu, o româncă aflată în exil, urmaşa unei familii de boieri şi sora soţiei lui Ionel Perlea. Ea va rămâne cunoscută în cercul apropiaţilor familiei cu prenumele Georgette. În august 1955, va începe să scrie o lungă povestire, „Pe strada Mântuleasa”, iar „Noaptea de Sânziene” apare în versiunea franceză, cu titlul „Foret interdite”. În anul 1956, familia s-a mutat în Statele Unite, stabilindu-se la Chicago, unde Eliade va preda istoria religiilor, la Universitatea din oraş.

În iulie 1959, îi apare nuvela fantastică „La ţigănci”, și îi va fi publicat și volumul „Naissances mystiques. Essai sur quelques types d’initiation”. Începând cu anul 1960, Mircea Eliade este conducătorul publicaţiei „History of religions” și va colabora la Encyclopedia of World Art din New York.

La 10 februarie 1966, „Times” îl numeşte pe Eliade „savant al simbolurilor”, iar la 11 mai, acelaşi an, devine membru al Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe, urmând ca Universitatea din Yale să îi decerneze titlul de „Doctor Honoris Causa”.

În 1969, Universitatea din Chicago publică volumul „Mit şi simbol. Studii în onoarea lui Mircea Eliade”, iar la Bucureşti, Editura pentru literatură tipăreşte două volume din beletristica lui Eliade: „Maitreyi” şi „Nuntă în cer”, respectiv „La ţigănci şi alte povestiri”. Era un semn al reabilitării lui Eliade de către autorităţile comuniste, un proces care începuse încă din vremea conducerii lui Dej.

În iunie 1970 devine membru corespondent al Academiei Britanice, apoi îi apare, la Paris, „De Zalomoxis a Gengis-Khan”, o sinteză excepţională pe tema miturilor geto-dacice şi a capodoperelor folclorului românesc în care acestea s-au întruchipat. În 1976, este desemnat „Doctor Honoris Causa” al Universităţii Sorbona, apoi, în februarie 1977, va citi, în faţa membrilor Academiei Belgiene, un discurs inaugural despre Martha Bibescu, în fapt un strălucit elogiu adus culturii române.

În anul 1978, numărul 33 din „Cahiers de l’Herne” îi este dedicat integral lui Mircea Eliade, cu studii şi articole laudative semnate de prestigioşi savanţi din România, America sau Franţa. În perioada următoare, în întreaga lume vor fi publicate numeroase volume ale lui Eliade, în semn de apreciere a valorii gândirii şi scrierilor sale.

De asemenea, trebuie menţionat faptul că Editura Gallimard va publica, în volume, „Jurnalul” lui Eliade, un veritabil document al vieţii şi operei sale. În 17 martie 1982, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Calinescu” din Bucureşti organizează un colocviu dedicat lui Mircea Eliade cu prilejul împlinirii a 75 de ani de viaţă.

În iulie 1984, Mircea Eliade primeşte Legiunea de Onoare, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Universitatea Sorbona, apoi, în aprilie 1985, va susţine mai multe conferinţe la Universitatea Washington, unde i se decernează titlul de „Doctor Honoris Causa”, iar în luna mai, Universitatea din Chicago atribuie numele lui Mircea Eliade catedrei de istoria religiilor.

La 14 aprilie 1986, Eliade manifestă simptome de congestie cerebrală, însă analizele medicale la care este supus scot la iveală un cancer generalizat. În 22 aprilie 1986, Mircea Eliade a treacut la cele veşnice, la vârsta de 79 de ani. Serviciul funerar şi incinerarea au avut loc a doua zi, la Capela Rockfller din Hyde Park, campusul Universităţii din Chicago, unde au citit din opera lui, în limbile română, franceză şi engleză, unii dintre cei mai apropiaţi prieteni. În întreaga lume, apar ediţii ale operelor sale, articole laudative, omagii la adresa personalităţii excepţionale care a fost Mircea Eliade. Post-mortem, a devenit membru al Academiei Române.