Nicolae Labiș, născut la 2 decembrie 1935 în satul Poiana Mărului, comuna Mălini,, județul Suceava, rămâne una dintre figurile luminoase și tragice ale literaturii române postbelice. Provenit dintr-o familie de învățători, Labiș a avut de timpuriu contact cu lumea cărților și cu disciplina studiului. Talentul său poetic s-a manifestat precoce: încă din copilărie a participat la serbări școlare și concursuri literare, iar în adolescență a început să publice în reviste regionale.
Un moment decisiv în formarea sa literară l-a constituit admiterea, în 15 septembrie 1952, la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București. Aici a avut privilegiul de a studia sub îndrumarea unor mari personalități ale culturii române: Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu, Camil Petrescu. Această perioadă a contribuit la conturarea unei poetici mature, în care se împleteau elanul juvenil, sensibilitatea morală și reflecția lucidă asupra destinului uman.
Labiș a debutat editorial în 1956 cu volumul „Primele iubiri”, care a atras imediat atenția criticii prin prospețimea limbajului, naturaletea expresiei și forța imaginilor poetice. Labiș scrie despre demnitate, libertate, lumină și solidaritate umană, într-o limbă limpede, uneori tăioasă, alteori de o sensibilitate tulburătoare. Poezii precum „Moartea căprioarei” (capodopera sa incontestabilă) exprimă o sensibilitate dramatică, duală: fiorul frumuseții și oroarea sacrificială se împletesc într-un poem memorabil despre pierderea inocenței.
Viața lui Nicolae Labiș s-a încheiat fulgerător. La doar 21 de ani, în decembrie 1956, a suferit un accident de tramvai la București, în urma căruia a murit. Moartea sa a alimentat numeroase controverse și legende, însă indiferent de circumstanțe, rămâne unul dintre cele mai dramatice destine literare românești.
Postum, i-au fost publicate volume precum „Lupta cu inerția” și „Poezii”, care au confirmat maturitatea unui poet în plină ascensiune, frânt la începutul drumului.
La 90 de ani de la nașterea sa, Nicolae Labiș rămâne nu doar un poet dispărut prea devreme, ci un simbol al tinereții creatoare, un glas ce nu poate fi stins. El nu a îmbătrânit niciodată – și poate tocmai de aceea versurile lui au rămas tinere, proaspete, curate, ca o apă de munte.
Îl omagiem nu pentru că timpul ne obligă, ci pentru că poezia lui ne cheamă. În fiecare vers scris de el se află un început. Și fiecare început, oricât de fragil, poartă în el promisiunea eternității.