Zaharia Stancu (n. 5 octombrie 1902, Salcia, județul Teleorman – d. 5 decembrie 1974, București) a fost un scriitor român, poet, romancier, prozator, director de teatru, jurnalist și publicist, academician, laureat al Premiului Herder.
Pe 5 octombrie se împlinesc 122 de ani de la naşterea scriitorului teleormănean.
Cu acest prilej, la Sala de lectură a Bibliotecii Județene Marin Preda Teleorman, va fi organizată, în perioada 3 octombrie – 31 octombrie a.c., o expoziție de carte ce cuprinde întreaga operă a lui Zaharia Stancu, critică literară și volume traduse în diverse limbi străine, aflate în fondul bibliotecii.
Zaharia Stancu a fost recunoscut atât ca poet cât și ca prozator de valoare încă din perioada interbelică, în cercurile literare și de către publicul larg. În anul 1935, a publicat volumul ”Antologia poeţilor tineri”, iar începând cu anul 1936, a fost secretar de redacţie şi reporter la ziarul ”Tempo”. Au urmat volumele de poezie ”Albe” (1937), ”Clopotul de aur” (1939), ”Pomul roşu” (1940), ”Iarba fiarelor” (1941), ”Anii de fum” (1941). Debutul ca prozator a avut loc în 1937, cu romanul ”Taifunul” (1937), urmat de ”Oameni cu joben” (1941). În 1943, publică şi volumul ”Secolul omului de jos”, iar în 1955 publică ”Însemnările şi amintirile unui ziarist: Sarea e dulce şi Cefe de taur”.
Între anii 1946-1952, Zaharia Stancu a fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti, a fost director de reviste literare şi, în mai mulţi ani (1947, 1966, 1968, 1972), preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România.
În anul 1948, publică romanul său de căpătâi, ”Desculţ” care surprinde viaţa chinuitoare a ţăranilor din satul de câmpie de la începutul secolului al XX-lea, condiţii de trai ce au dus la izbucnirea Răscoalei din 1907. Mulţi critici literari au comparat romanul lui Zaharia Stancu cu „Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă. Romanul „Desculţ” a înregistrat un succes remarcabil, atât pe plan naţional cât şi internaţional, fiind tradus în nu mai puţin de 24 de limbi străine.
Zaharia Stancu a publicat romanele ”Dulăii” (1952), ”Rădăcinile sunt amare” (1958-1959), ”Clopote şi struguri”, ”Printre stele” şi ”Carul cu foc”, ”Jocul cu moartea” (1960), ”Pădurea nebună” (1963), ”Ce mult te-am iubit” (1968), ciclul ”Vântul şi ploaia – Vulpea, Frigul, Roza” (1969) şi ”Şatra” (1971).
Zaharia Stancu a scris proză scurtă – nuvele şi povestiri: ”Brazdă îngustă şi adâncă” (1949), ”Pentru viaţă” (1951), ”Florile pământului” (1954), ”Iarbă” (1957), ”Povestiri de dragoste” (1970) ş.a., alte volume de poezie publicate fiind ”Cântec şoptit” (1971) şi ”Poeme cu lună” (1974).
La 2 iulie 1955, Zaharia Stancu este ales membru titular al Academiei Române, este laureat al Premiului de Stat şi, în 1971, este distins cu Premiul ”Herder” al Universităţii din Viena.
Zaharia Stancu a murit la 5 decembrie 1974, la Bucureşti, la vârsta de 72 de ani. Clădirea în care s-a născut, din comuna Salcia, a fost transformată în casă memorială în 1994, expunând obiecte, documente şi fotografii privind viaţa şi activitatea poetului și romancierului, iar ulterior a găzduit și biblioteca comunală.