Honore de Balzac (20 mai 1799 – 18 august 1850) – romancier, critic literar, eseist, jurnalist și scriitor francez. El este considerat unul dintre cei mai mari scriitori francezi în domeniul romanului realist, romanului psihologic și a romanului fantastic. Primul succes al lui Balzac “Les Chouans” 1829, inițial publicat sub numele de “Le Dernier Chouan”) a fost urmat de “La Peau de chagrin” (1831). În următorii 20 de ani el a scris o vastă colecție de romane și scurte povești cunoscută sub numele “La Comédie humaine”. Honoré de Balzac a fost cel mai bun portretist al societății franceze din vremea lui, la începutul secolului XIX. După câteva poticneli inițiale, Balzac a devenit principalul reprezentant al romanului realist.

„Povestea vieții mele este povestea muncii mele.” Prin aceste cuvinte, Honoré de Balzac însuși își definește perfect traiectoria vieții. Celebrul scriitor francez s-a născut la 20 mai 1799, la Tours, unul dintre principalele orașe din Valea Loarei. Tatăl lui Balzac a fost fiu de ţăran din sud şi a lucrat în administraţia de stat timp de 43 de ani, sub Ludovic XVI şi Napoleon. Mama lui Honoré provenea dintr-o familie prosperă de negustori parizieni de postavuri. Sora sa Laure (mai târziu de Surville) a fost singura lui prietenă din copilărie şi a devenit primul său biograf. Botezat inițial Honoré Balssa, și-a luat mai târziu numele Honoré de Balzac, iar astăzi este considerat creatorul romanului modern. Un exemplu în acest sens este una dintre cele mai cunoscute opere ale sale, „Comedia umană”, în care scriitorul face un portret incisiv al societății franceze din vremea sa, de la căderea lui Napoleon Bonaparte până la restaurarea monarhiei.   Metodele de lucru ale lui Balzac constau în elaborarea unei scurte schițe a subiectului romanului, iar încetul cu încetul încorpora noi idei. Uneori erau atât de multe, încât povestea finală suferea modificări constante, care îi înnebuneau pe tipografi.  La finalul muncii laborioase, lucrarea putea atinge proporții colosale.

De la 8 la 14 ani, Balzac a urmat cursuri la Collège des Oratoriens, din Vendôme. După căderea lui Napoleon, familia lui s-a mutat de la Tours la Paris, unde Balzac a mai urmat şcoala încă doi ani, iar apoi a petrecut trei ani ca secretar în serviciul unui avocat. În această perioadă, Balzac visa la o carieră literară, însă primele sale încercări, concretizate în piese de teatru cu subiect tragic, dintre care amintim Cromwell (1819), nu s-au bucurat de succes. A trecut apoi la romane pline de speculaţii mistice şi filozofice, şi-a încercat norocul cu scrieri de larg consum – romane gotice, comice, istorice sub diferite pseudonime. În urma acestor eşecuri, Balzac se îndreaptă spre o carieră în afaceri, este pe rând editor, tipograf, iar la un moment dat cumpără o turnătorie de litere, însă toate demersurile sale au un sfârşit dezastruos.

Succesul a venit în 1829, după publicarea a două scrieri: Şuanii (Les Chouans), primul roman de care era suficient de mulţumit pentru a-l publica sub numele său adevărat, o scriere istorică despre ţăranii bretoni numiţi şuani, care au luat parte în 1799 la insurecţia regalistă împotriva Franţei revoluţionare, şi Fiziologia căsătoriei (La Physiologie du mariage), un eseu comic, cu accente satirice, despre infidelitatea conjugală, ce cuprinde atât cauzele acesteia, cât şi leacul. Cele şase povestiri din Scene din viaţa privată (Scènes de la vie privée, 1830) i-au sporit şi mai mult reputaţia. Aceste povestiri destul de extinse sunt, în cea mai mare parte, studii psihologice ale fetelor aflate în luptă cu autoritatea parentală. Atenţia acordată descrierii cadrului domestic în care se desfăşoară acţiunea anticipează detaliatele observaţii asupra societăţii din studiile sale pariziene.

În perioada 1832-1835 a scris peste 20 de lucrări, inclusiv romanele Medicul de ţară (Le Médecin de campagne, 1833), Eugénie Grandet (1833), Ilustrul Gaudissart (L’Illustre Gaudissart, 1833) şi Moş Goriot (Le Père Goriot, 1835), una dintre capodoperele sale. Printre lucrările sale mai scurte se regăsesc Colonelul Chabert (Le Colonel Chabert, 1832), Vicarul din Tours (Le Curé de Tours, 1832), trilogia de povestiri Istoria celor treisprezece (Histoire des treize, 1833-1835) şi Gobseck (1835). Între 1836 şi 1839 a scris Le Cabinet des antiques (1839), primele două părţi ale unei alte capodopere, Iluzii pierdute (Illusions perdues, 1837-1843), César Birotteau (1837) şi Banca Nucingen (La Maison Nucingen, 1838). Între 1832 şi 1837 a publicat şi trei grupuri de Poveşti hazlii (Contes drolatiques). Aceste povestiri, inspirate ca tematică din Rabelais, sunt scrise cu mare vervă şi gust, fiind o pastişă ingenioasă a limbii secolului XVI. În anii 1830, Balzac a scris şi numeroase romane filozofice, cu teme mistice, pseudoştiinţifice sau altele asemenea. Printre acestea, Pielea de şagri (La Peau de chagrin, 1831), O capodoperă necunoscută (Le Chef-d’oeuvre inconnu, 1831), Louis Lambert (1834), Căutarea absolutului (La Recherche de l’absolu, 1834) şi Séraphita (1834-1835).

În toate aceste lucrări, Balzac apare ca un observator şi cronicar suprem al societăţii franceze contemporane lui. Aceste romane se caracterizează prin forţă narativă, personaje numeroase, dar diverse, interesante, pline de viaţă, precum şi prin interesul obsesiv pentru examinarea tuturor sferelor vieţii: contrastul între obiceiurile şi manierele provinciale şi cele orăşeneşti; sfera economică a activităţii bancare, editoriale şi industriale; lumea artei, literaturii şi culturii înalte; politica şi intrigile ei; iubirea romantică în toate formele ei; încurcatele relaţii sociale şi scandaluri în rândurile aristocraţiei şi ale înaltei burghezii.

Anul 1834 reprezintă un punct culminant al carierei lui Balzac, pentru că, în acest an, a prins contur planul de a-şi grupa romanele, cu scopul de a realiza o frescă a întregii societăţi contemporane franceze în cadrul unui mare ciclu de cărţi, toate diferite, însă constituind un tot unitar. Romanele urmau să se împartă în trei categorii generale: Studii analitice (Études analytiques), vizând principiile ce guvernează viaţa şi societatea oamenilor; Studii filozofice (Études philosophiques), care să trateze cauzele ce determină acţiunile oamenilor; Studii de moravuri (Études de moeurs), care să studieze efectele acestor cauze. Aceste categorii urmau să fie dezvoltate la rândul lor în cadrul a şase medii (scènes) – viaţa privată, viaţa provincială, viaţa în Paris, viaţa politică, viaţa militară şi viaţa la ţară. Proiectul s-a concretizat într-un număr de 12 volume (1834—1837), însă până în 1837 Balzac scrisese mult mai mult. Până în 1840 a găsit şi un titlu, inspirat din Dante, pentru marele său proiect: La Comédie humaine. A negociat cu un consorţiu de editori pentru o ediţie publicată sub numele său, dintre care între 1842 şi 1848 au apărut 17 volume, ce includeau şi o prefaţă celebră, scrisă în 1842. În 1845, având o serie de lucrări noi terminate, precum şi multe altele în minte, a început pregătirile pentru o nouă ediţie completă. Între 1869 şi 1876 s-a publicat o „ediţie definitivă” în 24 de volume. Numărul total al romanelor şi nuvelelor ce fac parte din Comedia umană se apropie însă de 90. Tot în 1834 a prins contur în mintea sa şi ideea „personajelor recurente”. Balzac urma să creeze un nucleu de personaje, din care să le poată extrage pe cele potrivite, în funcţie de cartea pe care o scria, conferind astfel un sentiment de unitate şi coerenţă Comediei umane. Un anumit personaj urma să reapară în diferite lucrări, când în prim-plan, când în plan secundar, astfel încât cititorul să-şi poată face treptat o părere despre el. Utilizarea acestui procedeu îl pune pe Balzac în rândul precursorilor ciclului modern de romane. Se estimează că numărul total al personajelor care au nume în Comedia umană a ajuns la 2 472, alături de care există încă 566 de personaje fără nume.

În cultura română a avut doi admiratori de valoare, G.Călinescu, cel care milita pentru balzacianism în articolele sale teoretice exemplificând tehnica acestuia în romanul Enigma Otiliei, și de Mircea Eliade, care, în tinerețe și-a dorit să scrie o monografie consacrată operei lui Balzac. Pornind de la motivul androginului, care constituie de fapt nucleul nuvelei de ample dimensiuni Séraphita, Mircea Eliade a dezvoltat teoria sa din eseul Mitul reintegrării.

Datorită complexității operei sale, Balzac a fost greu de încadrat, atât de critica literară din acea perioadă, cât și de cea de astăzi, ca aparținând unei categorii deja existente, aparte.