Marin Sorescu (Februarie 2023)

Marin Sorescu, născut la 29 februarie 1936, la Bulzeşti, judeţul Dolj, este considerat cel mai mare dramaturg român postbelic şi cel care împreună cu Nichita Stănescu, a revitalizat imaginea poeziei româneşti, prozator, eseist şi traducător.
Creaţiile lui Marin Sorescu s-au bucurat de o largă apreciere şi peste hotare, lucrările sale fiind traduse în peste 20 de ţări, care i-au publicat peste 60 de cărţi în varianta locală. Mai puţin cunoscută este pasiunea lui Sorescu pentru pictură, aceasta fiind materializată prin numeroase expoziţii în ţară şi peste hotare.
A parcurs studiile gimnaziale şi liceale la Şcoala din localitatea natală, apoi la Colegiul „Fraţii Buzeşti“ din Craiova, Şcoala Murgaşi, Şcoala Medie Militară „Dimitrie Cantemir” Predeal. În această perioadă Sorescu conduce cenaclul literar ”N. Bălcescu” al elevilor de liceu. A urmat, la Iaşi, începând din anul 1955, Facultatea de Filologie, mai întâi la Secția de limba și literatura rusă, de unde s-a transferat apoi la Secția de limba și literatura română. După absolvirea facultăţii, în 1960, Marin Sorescu a venit în București și a fost numit redactor-șef al revistei Viața Studențească – unde debutase cu versuri, cu un an în urmă – , în anii 1960-1961, apoi a devenit redactor la „Luceafărul”, între anii 1961-1965, revistă la care și publica.
Marin Sorescu debutează în 1964, la vârsta de 28 de ani, cu volumul de poezii satirice „Singur printre poeţi”. Până la moartea sa în 1996 mai publică încă 23 de volume, devenind o figură marcantă a poeziei româneşti contemporane. În 1966 primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor pentru „Poeme”, reuşind să repete această performanţă de încă 5 ori pe parcursul carierei. Printre volumele cele mai cunoscute se numără „Tuşiţi” (1970), „Suflete, bun la toate” (1972), precum şi ciclul de 4 volume intitulat „La lilieci” (1975, 1977, 1980, 1988), un univers poetic construit pornind de la un cimitir ce poartă acest nume. Poezia lui Sorescu acoperă o zonă literară largă, stilul său ironic şi degajat trezind în cititor spiritul ludic al copilăriei. De altfel multe dintre volumele sale sunt dedicate celor mici („Unde fugim de acasă?” – 1967, „Cirip-ciorap” – 1993).
Dramaturgia lui Marin Sorescu abordează cu precădere tematica teatrului poetico-parabolic în trilogia ”Setea Muntelui de sare”, care cuprinde piesele ”Iona”, ”Paracliserul” şi ”Matca”. Uneori autorul abordează fie teatrul contemporan în ”Există nervi” sau teatrul istoric în ”A treia ţeapă”, sau scrie o serie de comedii cum ar fi ”Răceala” sau ”Vărul Shakespeare”, al căror mobil este chiar ironia muşcătoare, împrumutată din lirica soresciană.
Deşi rămasă în umbra capodoperelor lirice şi dramatice, proza soresciană este una dintre cele mai viguroase din literatura română. ”Viziunea vizuinii” şi, mai ales, – ”Trei dinți din față” sunt două din romanele sale cele mai reperezentative.
Pentru activitatea literară deosebită, Marin Sorescu primeşte premiul Academiei Române în anii 1968 şi 1977, Medalia de aur pentru poezie „Napoli ospite”, Italia, şi Premiul Academiei Române pentru dramaturgie – ambele în anul 1970 şi distincţia „Le Muse”, acordată de Accademie delle Muse, Florenţa – în 1978.
Sorescu este autorul unor interviuri despre poezie cuprinse în „Tratat de inspirație” – apărute în 1985 dar şi al unor cronici literare, precum ”Ușor cu pianul pe scări” – apărută în anul 1986 şi al unor lucrări literare pentru copii – ”Unde fugim de acasă?” – în 1967.
Marin Sorescu a fost şi un remarcabil traducător, transpunând întegral, în limba română, creația poetică a lui Boris Pasternak, în volumul ”Lirice”.
Marin Sorescu a fost un pasionat şi talentat iubitor al picturii, remarcându-se prin expoziţiile personale de la Brașov – în 1989, Cluj-Napoca – în 1990, sau Bucureşti – în 1992, dar şi prin cele din străinătate, din Irlanda – în 1991 şi Paris – în 1992, când a participat la o expoziție colectivă.
În 1978, Sorescu a preluat conducerea revistei craiovene „Ramuri”, la un moment în care avea o bogată experiență literară și impresii acumulate în multe, multe călătorii în afară.
În anul 1992 și-a susținut doctoratul în filologie la Universitatea din București, cu teza ”Insolitul ca energie creatoare, cu exemple din literatura română”. A fost ministru al Culturii, în cabinetul Văcăroiu, în perioada 25 noiembrie 1993 – 5 mai 1995, apoi este găsit, în urma unui control, suferind de o boală incurabilă, a urmat publicarea mai multor poeme sfâşietoare în care elementul central era iminenţa morţii, pentru ca, la 6 decembrie 1996, să treacă la cele veşnice. După dispariţia lui au rămas în manuscris cincisprezece volume, poezie, eseu, jurnal şi roman.
Puţini dintre noi cunosc un amănunt extrem de interesant din viaţa lui Marin Sorescu: a fost propus pentru Premiul Nobel pentru Literatură, de către Academia Română, în anii 1983 şi 1992. Într-un interviu, academicianul Eugen Simion a oferit amănunte despre povestea din anul 1992: „…Sorescu ajunsese în faza finală a selecției pentru premiul Nobel. Fusese reținut de juriu pentru «lista mică», exact cum se întâmplase cu câțiva ani mai înainte cu Nichita Stănescu, colegul de generație. Până la urmă, râvnitul premiu i-a ocolit și pe unul, și pe altul.”