Ioan Slavici (Ianuarie 2023)

Ioan Slavici, scriitor, jurnalist, pedagog român, și membru corespondent al Academiei Române s-a născut în comuna Şiria, judeţul Arad, la 18 ianuarie 1848. Este primul mare prozator provenit din Transilvania, a cărui influenţă a traversat spaţiul ardelenesc, ajungând în întreaga ţară. Ioan Slavici rămâne în istoria literaturii române şi în inimile cititorilor nu doar ca nuvelist de prim rang sau ca autor al romanului Mara, ci şi pentru poveştile, basmele, anecdotele culese din gura poporului. Slavici sa arătat interesat de culegerea textelor foclorice încă de la o vârstă fragedă.
Era cel de-al doilea copil din cei cinci ai Elenei (mama sa făcea parte dintr-o familie de cărturari) şi ai lui Savu Slavici (meşter cojocar). A învăţat la şcoala de pe lângă biserica din sat (1854-1858) şi a urmat cursurile liceului maghiar din Arad (1859-1865). S-a transferat la Liceul Piarist din Timişoara, absolvind clasele a şasea şi a şaptea. Examenele pentru următoarea clasă le-a susţinut în particular, la Arad, părinţii săi nemaivând cu ce să-i asigure continuarea studiilor. După mari greutăţi, în august 1868 a susţinut examenul de bacalaureat la Satu Mare. S-a înscris la Facultatea de Drept şi Ştiinţe de Stat a Universităţii din Budapesta în octombrie 1868, dar pentru că s-a îmbolnăvit şi-a întrerupt studiile. Un an mai târziu, le-a reluat la Facultatea de Drept din Viena, efectuând în acelaşi timp şi stagiul militar. Aici l-a cunoscut pe Mihai Eminescu, între cei doi formându-se o puternică legătură de prietenie.
Ioan Slavici a început să scrie la îndemnul lui Mihai Eminescu, care l-a recomandat revistei ”Convorbiri literare”. Aici, prozatorul a publicat scrierile sale de început, care au fost în majoritate poveşti: ”Zâna Zorilor”, ”Floriţa din codru”, ”Doi feţi cu stea în frunte” etc. Ioan Slavici a păstrat, în general, compoziţia povestirii populare, tehnica acumulării de fapte, reconstituind în amănunt episoadele şi mai ales tipologia tradiţională. Aceste povestiri au constituit, în special, un excelent exerciţiu de limbă literară. Evident, Ioan Slavici a împrumutat povestirilor publicate personalitatea sa artistică, contribuind la procesul de continuă perfecţionare a creaţiei populare.
La finalul anului 1874 se stabilește la București, acolo unde secretar al Comisiei Colecției Hurmuzachi, profesor, apoi redactor la “Timpul”. Împreună cu Ion Luca Caragiale și George Coșbuc editează revista “Vatra”, iar în timpul primul război mondial colaborează cu ziarele “Ziua” și “Gazeta Bucureștilor”. În anul 1875 se căsătorește cu Ecaterina Szoke Magyarosy, călătorește la Viena și Budapesta, iar în toamnă este numit profesor la Liceul Matei Basarab din București de către Titu Maiorescu. Însă, câțiva ani mai târziu, din cauza unor articole ce revendică drepturile românilor, Slavici este închis de către autoritățile maghiare și curtea de juri îl eliberează. Divorțează de Ecaterina și se căsătorește cu Eleonora Tănăsescu, la Sibiu, iar la scurt timp apare primul lor băiat, Titu Liviu, în total având șase copii.
În decembrie 1881 i-a apărut volumul ”Novele din popor’‘ recenzat elogios de N. Xenopol şi Mihai Eminescu. Volumul a constituit un moment istoric în dezvoltarea prozei româneşti, cuprinzând câteva scrieri devenite clasice: ”Popa Tanda” (scrisă în 1873, publicată abia în 1875), ”Gura Satului” (1878), ”Budulea taichii” (1880), ”Moara cu noroc” (1880), ”Pădureanca” (1884) ş.a., unele dintre ele publicate imediat şi în limba germană.
„Moara cu noroc” a fost ecranizată de regizorul Victor Iliu (1912-1968). „La moara cu noroc” este considerat un film-reper, aflându-se printre primele realizări ale cinematografiei româneşti nominalizate la premiul Palme d’Or din cadrul Festivalului de Film de la Cannes, ediţia din 1957. În rolul lui Ghiţă joacă Constantin Codrescu, iar Geo Barton în cel al lui Lică Sămădăul.
A scris până în ultima clipă, publicând volumele de memorialistică ”Închisorile mele” (1921), ”Amintiri” (1924) şi romanele ”Din bătrâni” (1902), ”Mara” (1906), ”Corbei” (publicat în 1906-1907 în ”Tribuna”), ”Din două lumi” (1921), ”Cel din urmă armaş” (1923), ”Din păcat în păcat” (1924, publicat în foiletonul revistei ”Adevărul literar şi artistic”). A lucrat şi la alte pagini memorialistice, intitulate ”Lumea prin care am trecut”, lucrare care a apărut postum, în 1930. În volumul ”Amintiri” scriitorul a evocat figurile lui Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Titu Maiorescu, George Coşbuc. Totodată, Ioan Slavici a tradus, într-o limbă corectă, povestiri de Theodor Storm, Jokai Mor, Bret Harte, N.V. Gogol, Bozena Nemcova ş.a.
I-a fost conferită medalia ”Bene merenti” (septembrie 1881). În 1903 a primit Premiul ”Ion Heliade-Rădulescu” al Academiei Române pentru romanul ”Din bătrâni” (1902).
La 17 august 1925, Ioan Slavici s-a stins din viață și a fost înmormântat la schitul Brazi. Împreună cu Ion Creangă, Slavici a fost cel care a pus bazele prozei moderne.