Liviu Rebreanu, întemeietorul romanului modern

80 de ani de la trecerea în neființă

În luna septembrie Biblioteca Judeteană Marin Preda Teleorman aduce în atenția publicului interesat, o expoziție de carte din fondul propriu, dedicată lui Liviu Rebreanu, întemeietorul romanului modern, anul acesta împlinindu-se 80 de ani de la trecerea în neființă. Expoziția are ca scop promovarea și valorificarea colecțiilor bibliotecii.
Prozator, dramaturg român și membru titular al Academiei Române, Liviu Rebreanu este unul dintre cei mai de seamă autori canonici din literatura română. S-a născut la 27 noiembrie 1885, în Târlișua, județul Bistrița-Năsăud și a fost primul dintre cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și Ludovica. În anul 1889, întreaga familie s-a mutat în comuna Maieru, pe Valea Someșului. A început cursurile școlii primare în anul 1891, a urmat două clase la Gimnaziul „Grăniceresc din Năsăud” în 1895, iar în 1897 s-a transferat la „Școala de băieți” din Bistrița, cunoscută și sub denumirea de „Gimnaziul Evanghelic din Bistrița”, astăzi Colegiul Național Liviu Rebreanu. În 1900 a început să urmeze „Școala Reală Superioară de Honvezi” din Sopron, iar la sfârșitul primului an a obținut calificativul „eminent”, iar în cel de-al treilea an a pierdut și distincția simplă, deoarece a avut media scăzută la purtare.
Ca sublocotenent în armata austro-ungară a avut numeroase preocupări literare precum: proiecte dramaturgice, lecturi și conspecte. La Budapesta și Gyula a scris și transcris cinci povestiri în limba maghiară.
La 1 noiembrie 1909, Liviu Rebreanu a debutat în presa românească, la Sibiu, în revista „Luceafărul” cu povestirea „Codrea” (Glasul inimii) și nuvelele: “Ofilire” (15 decembrie 1908), “Răfuială” (28 ianuarie 1909) și “Nevasta” (16 iunie 1911). La 25 octombrie 1910 a debutat în București, în revista „Convorbiri critice”, iar împreună cu Mihail Sorbul, în acea perioadă scoate revista “Scena”, dedicată teatrului și muzicii. Anul 1911 l-a dedicat teatrului, iar până în 1912 a avut diferite îdeletniciri.
În anul 1920 apare romanul „Ion”, primul roman obiectiv din literatura română. Romanul ilustrează conflictul generat de lupta aprigă pentru pământ, într-o lume în care statutul social al omului este stabilit în funcție de averea pe care o posedă. Despre „Ion”, George Călinescu a scris, în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, că este „un poem epic, solemn ca un fluviu american, o capodoperă de măreţie liniştită”.
În 1922 este publicat romanul „Pădurea spânzuraților” – roman de război și de analiză psihologică. „Pădurea spânzuraților” a obținut “Marele premiu al romanului”, acordat în 1924 de “Societatea Scriitorilor Români” și a fost tradus în peste douăzeci de limbi străine.
În 1944, fiind grav bolnav, s-a retras în satul argeșean Valea Mare, fără să se mai întoarcă vreodată în București. Pe 1 septembrie 1944 a încetat din viață la Valea Mare, la doar 59 de ani. După câteva luni de la înmormântare a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.

Dintre titlurile publicate și expuse în atenția publicului, amintim:

Ion (1920); Crăișorul (1929); Răscoala (1932); Gorila (1938); Pădurea spânzuraților (1922); Adam și Eva (1925); Ciuleandra (1927); Jar (1934).